Dupa cateva posturi “rele”, de combatut jmecherasii sau mai bine zis haita de la Antene, sa trecem la ceva mai complex si mai interesant, ceva ce cu greu poate fi descifrat de urangutanii care nu gandesc cu creierul lor, ci iau drept bune porcarii gandite de altii.

Avem aici o povestire impresionanta despre o femeie care traieste si astazi, la aproape 60 de ani de la decesul sau oficial. Henrietta Lacks a donat fara voia ei niste celule din tumora ce-a rapus-o, in scopuri de cercetare. Astazi ii datoram acestei femei si celulelor ei care refuza sa moara majoritatea rezultatelor de exceptie facute de stiinta in ultima jumatate de secol. Este vorba de o carte despre care autoarea vorbeste in acest interviu.

Articolul original il gasiti aici

informatii despre Henrietta Lacks gasiti aici

Si iata si traducerea plus adaptatrea articolului, pentru care ii multumesc Ralucai Opreanu, colega mea de la Kissfm.

In cercetarile lor medicale, oamenii de stiinta folosesc celule umane cultivate in laborator pentru deslusi mecanismele complexe prin care functioneaza, dar si pentru a testa teorii referitoare la cauzele si tratamentele diverselor boli.

Liniile celulare de care ei au nevoie sunt „ nemuritoare” . Aceste celule nemuritoare pot trai la infinit, pot fi inghetate timp de zeci de ani, pot fi divizate si folosite de mai multi oameni de stiinta . In 1951, un cercetator de la spitalul Johns Hopkins din Baltimore, Maryland, a creat prima linie celulara nemuritoare cu ajutorul unui fragment de tesut prelevat de la o tanara de culoare, diagnosticata cu cancer cervical. ( col uterin).

Aceste celule, denumite celule HaLa au devenit in scurt timp nepretuite in cercetarea medicala, desi numele donatorului a ramas un mister timp de cateva decenii. In noua ei carte, „Viata fara de moarte a Henriettei Lacks”, ziarista Rebecca Skloot dezvaluie povestea sursei acestor uimitoare celule, Henrietta Lacks, dar si impactul pe care descoperirea celulelor l-a avut atat asupra medicinei moderne cat si asupra familiei Lacks.
Cine a fost Henrietta Lacks ?

A fost o afro-americana, lucratoare pe plantatii de tutun, care a trait in sudul Virginiei si care s-a imbolnavit de cancer de col uterin la varsta de 30 de ani. Unul din doctorii de la spitalul Johns Hopkins a prelevat un fragment din tumora pacientei Henrietta Lacks fara a o instiinta si a trimis-o spre a fi cercetata unor oameni de stiinta care se straduiau de zeci de ani sa cultive astfel de tesuturi , dar fara succes pana in acel moment. Nimeni nu stie de ce, dar celulele prelevate de la Henrietta Lacks, sunt „nemuritoare”.
De ce sunt aceste celule atat de importante ?

Celulele Henriettei reprezinta primele celule umane nemuritoare a caror crestere a fost posibila in laborator. Ele au fost esentiale in dezvoltarea vaccinului anti polio. Tot aceste celule au fost trimise in primele misiuni spatiale pentru a afla ce impact va avea asupra lor lipsa gravitatiei. Multe descoperiri importante in medicina au avut la baza aceste celule : clonarea, harta genetica sau fertilizarea in vitro.Ce a generat confuzie in jurul povestii acestor celule ?

Cand celulele au fost prelevate, li s-a dat numele de cod HeLa, folosindu-se primele doua litere din numele si prenumele pacientei, Henrietta Lacks. In prezent, cercetarea medicala cu celule umane se bazeaza foarte mult pe anonimat, numele donatorilor ramanand necunoscut utilizatorilor.In anii 50 insa, cercetatorii sau doctorii nu dadeau prea multa importanta acestui aspect. Cand cativa reprezentanti ai presei, in urma unei investigatii, erau foarte aproape de a identifica familia Henriettei, cercetatorul care lucrase cu celulele HeLa a inventat un pseudonim, Helen Lane, pentru a-i deturna pe ziaristi de pe pista pe care mergeau. Ulterior au aparut si alte pseudonime, Helen Larsen. Numele real, Henrietta Lacks a ramas o enigma pana in anii 70.

Cum ai devenit implicata in acesta poveste ?
Prima data cand am aflat despre Henrietta a fost in 1988. Aveam 16 ani si eram la ora de biologie. Toata lumea invata despre aceste celule in cadul orelor de biologie, dar ce a facut diferenta in cazul meu a fost ca profesoara cunostea numele real al Heniettei si faptul ca era o femeie de culoare. Din pacate, asta era tot ce stia. Din momentul in care am auzit despre Henrietta am devenit pasionata de acest subiect : „A avut copii?” Ce cred ei despre faptul ca mama lor „este inca in viata „ dupa atatia ani de la moartea ei ? …Dupa multi ani, cand am devenit interesata de scris, una din primele povesti pe care mi-o imaginam scriind era cea a Henriettei Lacks. Cu toate acestea, de abia in timpul studiilor postuniversitare m-am gandit serios sa incerc sa ii gasesc familia.

Cum ai castigat increderea familiei Henriettei ?Oricum nu as fi renuntat . Eram hotarata sa spun povestea Henriettei. Mi-a luat aproape un an ca sa o conving pe fiica Henirettei, Deborah sa accepte sa vorbeasca cu mine. Stiam ca e disperata sa afle mai multe despre mama ei. Asa ca, atunci cand am demarat propria mea investigatie, am informat-o permanent despre descoperirile pe care le faceam. Am calatorit in Clover, West Virginia, unde Henrietta a crescut si i-am identificat verii, apoi am sunat-o pe Deborah si i-am lasat pe robotul telefonic toate relatarile pe care le obtinusem de la acestia. Ceea ce am vrut sa-i comunic a fost ca nu-i ascund absolut nimic si ca am putea afla mai multe despre mama ei impreuna. Dupa un an, a fost de acord sa colaboram.

Cand a aflat familia despre celulele Henriettei ? La 25 de ani de la moartea Henriettei, un om de stiinta a descoperit ca multe culturi de celule despre care pana atunci se credea ca provin din alte tipuri de tesuturi, inclusiv cele ale sanului sau prostatei, sunt de fapt celule HeLa. S-a dovedit ca celulele HeLa pot pluti pe particule de praf in aer si pot „calatori” pe mainile nespalate contaminand alte culturi de celule. Acest lucru a generat o dezbatere aprinsa. In cadrul acesteia, un grup de cercetatori i-a identificat rudele Henriettei pentru a preleva mostre celulare de la acestea. Speranta lor era sa poata folosi ADN-ul familiei pentru a realiza o harta genetica a Henriettei astfel incat sa determine care culturi celulare erau HeLa si care nu, ca sa rezolve problema contaminarii.

Un doctorand l-a sunat intr-o zi pe sotul Henriettei. Dar acesta, fiind o persoana „ neinstruita”, nici macar nu stia ce este aceea celula. Ce a inteles el din convorbirea telefonica a fost : „ Sotia ta este la noi. Traieste in laboratorul nostru. Am facut cercetari pe ea in ultimii 25 de ani. Si acum vrem sa-ti testam copiii sa aflam daca au cancer. „ Binetineles, cercetatorul nu a spus nimic din toate acestea. Oamenii de stiinta nu ii cunosteau familia Henriettei si nici nu o intelegeau. Din acel moment, familia a fost atrasa in aceasta lumea a cercetarii, pe care nu o intelegeau si care, intr-un fel a pus stapanire pe vietile lor.
Cum au reusit ?

Deborah nu si-a cunoscut niciodata mama, ptr ca era bebelus cand Henrietta a murit. Intotdeauna si-a dorit sa stie cine a fost mama ei , dar nimeni nu vorbea niciodata despre ea.
Asa incat, atunci cand a aflat ca „o parte” din mama ei inca traieste, a devenit disperata sa inteleaga ce poate inseamna asta: „Mama ei a avut de suferit atunci cand oamenii de stiinta au testat virusi si toxine pe celulele Henriettei ? Iar acele celule i-ar putea ajuta pe oamenii de stiinta sa ii spuna mai multe despre mama ei , cum ar fi, de exemplu culoarea ei preferata sau daca ii placea sa danseze . „

Fratii lui Deborah nu s-au gandit prea mult la aceste celule pana cand au descoperit ca era vorba si de bani. Celulele HeLa au reprezentat primul material biologic uman care a fost vreodata tranzactionat , si care a contribuit la lansarea unei industrii de miliarde.Cand fratii lui Deborah au descoperit ca lumea vinde celule vii prelevate de la mama lor, si ca familia nu a primit nici un ban , s-au infuriat. Familia Henriettei a trait in saracie cea mai mare parte a vietii si multi dintre memebri nu-si puteau permite nici macar asigurarea medicala.Unul dintre fiii traia pe strazi in Baltimore. In aceste conditii, familia a initiat un demers pentru a obtine ceea ce ei credeau ca li se cuvine din punct de vedere finainciar. Iar asta le-a acaparat vietile.

Ce invatam din aceasta carte ?
Una din lectii ar fi pentru oamenii de stiinta : in spatele oricarei probe biologice folosite in laborator exista o fiinta umana. Stiinta in ziua de astazi se bazeaza pe tesuturi biologice umane. Cercetatorii privesc aceste celule ca pe niste niste lucruri neinsufletinte obiecte de decor, de care se lovesc zilnic in laborator. De cele mai multe ori nu se gandesc ca oamenii de la care provin acceste celule au propriile pareri despre ce ar trebui sa se intample cu propriile tesuturi , dar de obicei sunt exclusi din aceasta ecuatie.
Cum ramane cu noi, ceilalti ?

Povestea celulelor HeLa si ceea ce s-a intamplat cu Henrietta a fost folosita ca un exemplu de gest rasist in care oamenii de stiinta albi i-au facut rau unei femei de culoare.
Dar adevarul nu este acesta. Povestea reala este mult mai subtila si complicata. Ceea ce este perfect adevarat despre stiinta e ca in spatele ei sunt oameni si ca uneori, in ciud celor mai bune intentii, lucrurile pot merge prost.

Una din concluziile pe care nu as dori ca oamenii sa o traga din aceasta poveste este ca probele de tesuturi inseamna ceva rau. O mare parte din medicina de astazi se bazeaza pe aceste culturi de tesuturi. Teste HIV, multe medicamente, toate vaccinurile – nu am fi avut nimic din toate acestea daca cercetatorii nu ar fi prelevat celule umane si nu le-ar fi cultivat. Iar nevoia de astfel de celule va creste , nu va scadea. Inainte de a respinge cercetarea bazata pe celule umane, ar fi mai bine sa identificam o cale de a o realiza tinand cont de toate partile implicate.