01 sept. SmartWoman sau StupidWoman?

Aceasta e intrebarea. Exista mai nou, tot felul de redactii virtuale in care se reproduc tot felul de frustrari! Daca ar ramane acolo, in redactiile de doi lei, n-ar fi o problema. Din nefericire elucubratiile sunt preluate de mari site-uri, care le publica cu un aer de trandy-flendy inimaginabil.

De exemplu, iata aici un comentariu al unei mamici abulice, care nu prea stie ce vrea de la viata, dar care tinde sa induca parsiv in mintea amatoarelor, ca nu conteaza nimic in jur, atat timp cat tu esti fericit(a) si implinit(a)! Ba al dracu’ hedonism! Dar sa aflam ce are de spus paparuda, in incercarea de a ne convinge cat de bine e sa fi independenta si sa nu te lasi „subjugata de valorile societatii”!

Am copil. Un baiat, care a implinit 8 ani. Am crescut fara familie si in clipa in care am acceptat cererea de casatorie a prietenului meu am decis sa renunt la o cariera personala sa fac un copil, sa ii ofer ceea ce eu nu am avut si mi-am dorit. Pentru ca, aparent, viata mi-a oferit o sansa de a avea acest vis. Nunta, sarcina, botez, cum se cuvine… insa dupa o vreme, cu toata bunavointa mea, parca nu mai puteam sa accept ce se intimpla in jurul meu, cu familia mea, cu prietenele mele, cunostintele mele.

Oriunde m-am intors, numai pampersi, femei care s-au intrecut in sacrificii si, nu in ultimul rind, barbati care nu mai stiau cum sa gaseasca cat mai multe motive ca sa stea cat mai departe de acest balci. Evident SI al meu, care pana la varsta de 2 ani a fiului nostru nu prea a dat pe-acasa, fapt care m-a facut sa ma revolt. Evident, nu am fost femeia care se astepta, ca nici el sa nu mai iasa din casa, daca eu nu pot, insa toate au o limita.

Copilul meu, fiind mai mic decit copii din jur, am vazut unele greseli si am refuzat sa fiu mama ultra-ocrotitoare. Desi a fost bolnav fiul meu, pe cit posibil am incercat sa cresc un baietel descurcaret. Reactia celor din jur: huooooo!!!! cum adica nu ma intereseaza ca la 3 ani sa il trimit la lectii de engleza? cum adica nu stau in cap, ca la 3 ani nu vorbeste fluent? Pe scurt, am fost condamnata pentru ca nu eram dispusa sa ma conformez modei. Pentru ca, da, trebuie sa acceptam ca exista un model nou de a-ti creste copilul.

Consecintele: sotul fiind un om mult prea motivat sa fie acceptat de “societate” m-a condamnat vizibil si in fata copilului. Copilului, evident, i se pare mai simpatic parintele care ii cumpara dulciuri decit cel care il duce la medic si la gradinita, asadar s-a intors impotriva mea. Am ajuns la varsta de 30 de ani sa fiu o femeie care a renuntat la propria persoana pentru o familie care o condamna si un copil care vizibil nu o apreciaza, cu o sanatate distrusa in urma sarcinii si a unui accident rutier si cu un sot… mai bine nu zic.

Am fost frustrata, neimplinita din absolut TOATE punctele de vedere si am decis sa divortez. Societatea m-a condamnat si mai tare. Avind in vedere ca eu am fost parintele mai sever si tatal foarte hotarit sa iasa bine din aceasta situatie, ne-am judecat un an pentru copil. Folosindu-se de faptul ca situatia materiala i-a permis si pentru ca fiul meu a fost deja inspaimantat cu persoana mea, dupa un an am renuntat.

Au trecut 3 ani de atunci. Fiul meu treptat m-a uitat. Evident, ajutat de taica-sau, nu imi mai raspunde nici la telefon. In primele 3 luni am facut mai multe caderi nervoase. La 31 de ani, in 2 luni am incaruntit total. Apoi, am norocul de a avea prieteni adevarati si m-am ridicat. Am 34 de ani acum, 2 joburi… sau poate hobby-uri… nu mai stiu. O relatie care ma face sa ma simt o femeie implinita,fericita.

Da. Devin tacuta cind vad copii mici. Daca il visez pe fiul meu, in vis, mereu are 3 ani. Cit avea atunci cind s-a rupt legatura intre noi.

Concluzia mea ar fi ca sub nici o forma nu merita sa renunti la tine in prea mare masura. Indiferent ce iti impune familia, societatea… pentru ca si pe aceasta directie se exagereaza. Valorile pe care le-au cunoscut parintii nostri nu mai sunt azi valabile. Traim o perioada grea, cind de la o femeie se asteapta prea multe si e imposibil sa faci fata la fel de bine din toate punctele de vedere. Trebuie sa iti asumi riscul de a face o alegere. De preferabil, aia care te face fericita.

Cine ma condamna, sa o faca. Sper ca altii sa procedeaza mai bine. Pot sa va asigur, insa, ca tot ce am facut, am facut cu buna-credinta. Eu una niciodata nu as mai renunta la mine, oricit de mult imi iubesc copilul. El are nevoie de o mama fericita, implinita, nu de o menajera, un incubator mobil!

Aceste cuvinte ne doare! ne doare tare! Iata o mama fericita, implinita dar care vai, a decazut din statutul de mama. Adica sarmana pupaza a cazut psihic pentru ca barbac’su n-a trecut pe acasa cand ea era preocupata cu neingrijirea copilului, ca ati aflat deja, ala micu nu vorbea fluent la 3 ani, da’ nu e bai, ca doar nu o sa faca mamica ce zice „societatea”, sa-l duca pe micut la un logoped! Nu nu mamica era preocupata cum sa scape de frustrarea de a fi mamica. Cum sa faca sa se implineasca ea pe ea, cum sa scape de povara pe care un copil ti-o aduce la pachet odata cu iubirea lui, cu zambetul lui, cu ganguritul lui, cu intrebarile inocente dar care te lasa cu gura cascata!

Si de aici incepe mamica sa-si planga de mila: „societatea a arata-o cu degetul”, sotul a ademenit copilul cu dulciuri, si in fata acestor „drame”, ea a renuntat la tot, pentru a-si gasi fericirea departe de „inconvenientul” pe care l-a adus pe lume si de sotul care nu o „intelege”! Acum „s-a regasit” e o femeie implinita!

Oare? Caci se simte o urma de regret. Pe principiul „ai grija ce-ti doresti”, copilul nu o mai vede ca pe o mama, ci ca pe aia care l-a abandonat pentru ca sa ii fie ei bine, ca pe un monstru de egoism si narcisism care da vina pe tarele societatii si pe alte neajunsuri pentru ratarile personale! Stimata matracuca, orice sistem juridic din lume ti-ar fi dat copilul daca l-ai fi dorit! Dar e mai usor sa renunti si apoi sa spui ca te-a „stigmatizat societatea”! La dracu’ cu societatea! Esti mama, esti indreptatita sa te lupti pentru copilul tau, mai ales daca e mic, are nevoie de tine! E o lume a voastra in care barbatii nu au loc. Nu din cauza ca nu-i lasa societatea ci pentru ca legaturile dintre mama si copil sunt atat de puternice incat oricine e in preajma pare in plus si toate prajiturile din lume aduse de tatici nu pot inlocui dragostea de mama.

Spuneai ca ai crescut fara familie. Ai o circumstanta atenuanta, desi mai abitir ar fi trebuit sa-ti iubesti plodul!
De ce am scris asta aici? Pentru ca e revoltator cat de multe opinii aud in jur legate de acest tip egoism urban-contemporan care pune individul mai presus de orice!

TREBUIE, e trandy sa fi fericit, chiar daca asta inseamna sa-ti cladesti fericirea pe nefericirea celor din jur! Iar cei ce aproba asfel de idei, si pupa in popou o madama sclifosta ca cea de mai sus, nu fac decat sa inoculeze in tinerii din ziua de azi, si asa cam dusi cu pluta, niste idei egoiste si egocentriste la fel de periculoase ca si celalta extrema, aia comunista care ne-a facut praf 50 de ani!

La fel iti mormaie cu patos si majoritatea psihologilor pe care-i platesti cu bani grei sa-ti spuna: „pune-te pe tine pe primul loc”, „tu esti cel mai important”, „tu esti buricul pamantului, sa nu te mai intereseze de altii”, „ai grija de persoana ta mai mult decat orice”, si alte baliverne pe care orice om si le doreste soptite la urechea aia bleaga, pe care se culca dupa ce se transforma peste noapte intr-un egoist feroce! Pai daca e la moda?!

Vedeti voi, omul se naste singur si moare singur, dar in drumul lui prin lumea asta nu e singur niciodata. Si de cele mai multe ori, un om e cu adevarat fericit atunci cand poate spune ca i-a facut fericiti pe ceilati. Pentru asta trebuie sa ofere, sa fie altruist, sa se sacrifice in sensul bun, nu dezvoltand obsesii, sa-i puna pe ceilalti in postura de a fi fericiti, de a-i educa, de a-i realiza, de a le face bine! Pupaza de mai sus nu poate fi asa. Ea a uitat ce insemna altruismul! Merge dupa dictonul egoistilor „mie sa-mi fie bine!”

Egoisti cu suflete mici din toate colturile lumii, am o veste proasta pentru voi: egoistii mor singuri si culmea e ca in egocentrismul lor si-ar dori sa fie adulati si bagati in seama exact de cei pe care i-au calcat in picioare cu egoismul lor! Si asta doare cel mai tare, pentru ca la final, fiecare plateste pentru pacatele sale, iar dupa parerea mea, pacatul moderm este egoismul. Egoismul ridicat la rang de virtute de niste trandsetteri fara minte ca www.smartwomen.ro asta!

later edit:
Poate citeste si impricinata ce am scris eu aici. Pentru a intelege ce se petrece in sufletul copului ei acum si cat de grav poate sa-i afecteze viatape viitor ii recomand sa se uite la un film tulburator…”the Hours”. Sa vada ce se alege de copilul parasit de mama frustrata si neimplinita. Si as avea si o intrebare pentru autoare: alegerea asta te-a facut fericita? Zau? Fugi la oglinda, da-ti doua palme si mai intreaba-te odata: Esti fericita? Daca raspunsul e „da” esti iremediabil pierduta!